Cetatea Poenari, Transfagarasan

Cetatea Poenari - prezentare si imagini

Aproape de barajul Vidraru, in varful muntelui Cetatuia, se profileaza vechea cetate Poienari, la care se ajunge urcand 1480 de trepte din beton care serpuiesc printr-o padure de fag. Aici, la altitudinea de 850 m, protejata de pante abrupte, s-a inaltat cetatea "cuib de vulturi al vitejilor de demult", care facea parte, cu veacuri in urma, dintr-un lant de fortificatii ce aparau hotarul nordic al Tarii Romanesti.

In veacul al XIII-lea, exista doar un turn din piatra bruta, dar in veacul al XIV-lea, fortificatia a imbracat tot varful de stanca cu ziduri groase din piatra sparta captusite in partile superioare cu caramida. Constructia nu putea adaposti decat o garnizoana de vreo 30-40 de soldati, suficient insa pentru a stingheri miscarile armateii dusmane.

Aici este locul în care, potrivit legendei, Vlad Ţepeş s-a retras din calea turcilor. Accesul până la zidurile ei groase este şi azi un chin, pentru că nu se lasă cucerită decât de cei care se încumetă să urce cele 1.480 de trepte zidite în coama dealului. Poate şi această provocare atrage mii de turişti anual, care, odată ajunşi în vârf, au parte de o privelişte incredibilă. Ruinele cetăţii lasă să se întrevadă un peisaj unic prin sălbăticia şi splendoarea sa. Acest lucru a făcut ca administraţia judeţeană să-şi îndrepte mai mult atenţia asupra acestui obiectiv turistic.

Cu toate ca in "Letopisetul Cantacuzinesc" se spune ca cetatea a fost ridicata din porunca lui Vlad Tepes care, voind sa pedepseasca pe boieri: "...pe toti i-a dus la Poenari si au tot lucrat la cetate pana li s-au spart hainele dupre ei...", se pare ca aceasta intamplare este legata doar de refacerea sau completarea ei ulterioara.

Cetatea a fost ultimul refugiu al domnitorului inainte de a pleca in Transilvania. Ea a fost una din fortificatiile care au contribuit la victoria finala a romanilor din anul 1462. Lui Vlad Tepes, ii revine meritul de a fi intarziat pentru cel putin sapte decenii inaintarea armatelor otomane catre sud-centrul Europei. Ultima restaurare a cetatii a fost facuta intre anii 1969-1972, cand s-au consolidat si inaltat zidurile, s-au construit drepte de acces care permit vizitarea in cele mai bune conditii a intregii fortarete.

O mare parte din portiunea nordica a zidului nu se mai pastreaza prabusindu-se odata cu stanca pe care se sprijinea, la cutremurul din 1915. Constructiile sunt ridicate direct pe stanca, folosindu-se barne de stejar pentru nivelare si coeziune, in asa fel incat, din cauza pantei abrupte, la exterior inaltimea lor este mult mai mare. Incaperile interioare ale turnurilor semicirculare au partea superioara la aproximativ acelasi nivel cu cel de calcare al interiorului cetatii dupa nivelare, iar ele sunt pardosite cu caramizi dreptunghiulare, la nivelul podelei fiind practicate deschideri de tragere pentru artilerie. La o naltime de 3,5 m in interiorul turnurilor semicilindrice era amenajat un culoar de straja ori o platforma, precum ne lasa sa intelegem urmele grinzilor de lemn in zidul turnurilor amintite.

O legenda despre cetatea Poenari, cunoscuta sub numele de Raul Doamnei, vorbeste despre sotia domnitorului, care stiind ca turcii sunt in apropiere si simtind ca nu mai are nici o scapare, s-a urcat pe metetrezele dinspre raul Arges si a strigat soldatilor ca prefera sa se omoare decat sa fie prizoniera turcilor. Apoi doamna tarii s-a aruncat in prapastie, trupul zdrobindui-se de stancile udate de apa raului. Locul unde a cazut s-a inrosit datorita sangelui doamnei, si acest lucru este vizibil si in zilele noastre.

Sursa informatiei prezentate