Templul lui Apollo Epikourios, Peloponez

Templul lui Apollo Epikourios - prezentare si imagini

Templul lui Apollo Epikourios, unul dintre cele mai importante și mai impunatoare temple ale antichității, se află în peisajul gol și stâncos al lui Bassae. Este unic în istoria arhitecturii grecești antice, deoarece îmbină o varietate de idei noi atât în ​​aspectul său exterior, cât și în aranjamentele sale interne. Într-adevăr, Pausanias a considerat că acesta se numără printre cele mai frumoase temple ale Peloponezului, în termeni de frumusețe și armonie pură, al doilea decât cel al Tegei (8, 41, 8). Clădirea datează din anii 420-400 î.Hr. și se crede a fi opera lui Iktinos, care a reușit să combine armonios câteva trăsături arhaice impuse de tradiția conservatoare a arcadienilor cu caracteristicile noului stil clasic. Templul supraviețuitor nu este primul care a fost construit pe site. Cel mai vechi templu al lui Apollo, construit la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., posibil în aceeași locație, a fost reconstruit cel puțin de două ori în aproximativ 600 și 500 î.Hr. Multe caracteristici arhitecturale din aceste două etape supraviețuiesc, inclusiv un acroterion de teracotă mare cu decorațiuni ornamentate pictate, gresie și antefixe.

Templul clasic a fost ridicat pe roca de bază, pe o terasă special construită. Ca și alte câteva temple din Arcadia, este orientată spre est-vest, în loc de nord-sudul obișnuit, posibil datorită tradiției locale. Clădirea este din calcar cenușiu local, cu părți ale acoperișului, capitalele cella și decorațiunile sculpturale din marmură. Acesta este singurul templu cunoscut al antichității de a combina trei ordine arhitecturale. Este doric, peripteral, distil în antis, cu pronaos, cella, adyton și opisthodomos. Templul are șase coloane pe laturile scurte și cincisprezece pe laturile lungi, în loc de raportul obișnuit al perioadei de 6:13, care îi dă forma caracteristică alungită a templelor arhaice. În interiorul celulei, pe fiecare parte se afla o serie de cinci jumătăți ionice, angajate în contraforturi, care proiectau din pereții laterali divizând spațiul în nișe. Ultima pereche de jumătăți de coloane a împărțit celula în diagonală, nu în unghi drept, ca celelalte. Între ele se afla o singură coloană. Capitala sa, înregistrată în desenele primilor călători, este cel mai vechi exemplu cunoscut al unei capitale corintice din istoria arhitecturii grecești (fragmente din capitală se află acum în Muzeul Național de Arheologie). Conform unei teorii, această coloană a fost, de fapt, o reprezentare aniconică a zeității în conformitate cu cele mai vechi tradiții arcadice, în timp ce o altă teorie sugerează că cea de-a cincea pereche de jumătăți de coloane, care stăteau de o parte și de alta a acesteia, era de asemenea corintică. Statuia de cult a lui Apollo se afla în interiorul aditonului, care se afla în spatele coloanei corintice. O ușă de pe peretele de est a condus la pteron, în exterior. Acoperișul cu două laturi avea gresie de marmură de tip corintin.

O friză doreică de metopi și triglif nedeclarate a alergat de-a lungul fațadelor exterioare. Au fost decorate doar metopiile interioare ale laturilor scurte: cei de pe pronaos aveau reprezentări ale întoarcerii lui Apollo la Olympus, iar cei de pe opisthodomos conțineau răpirea fiicelor regelui Messenic Leukippos de către Dioskouroi. Pedometrele s-ar putea să fi fost nedecorate. Principala caracteristică decorativă a templului a fost friza de marmură ionică susținută de jumătatea coloanelor ionice ale celulei. Acest frize avea o lungime de treizeci și unu de metri și era alcătuit din douăzeci și trei de plăci de marmură, dintre care douăsprezece bătălii între greci și amazoane, iar celelalte unsprezece au arătat bătălii între Lapith și Centaur. Friza a fost descoperită de anticari străini în 1812 și vândută la British Museum în 1815. Poate fi fost opera lui Paionios, care a executat și statuia celebră a lui Nike la Olympia.

Templul a rămas în folosință în perioadele elenistice și romane, acoperisul fiind reparate de mai multe ori. După ce clădirea a fost abandonată, acoperișul degradant a cedat în provocarea unor daune extinse, agravate și mai mult de intervenția omului cu îndepărtarea clemelor metalice folosite în construcția sa. Templul, identificat în 1765 de către arhitectul francez J. Bocher, a fost prima dată explorat de un grup de antichari în 1812. În 1902-6, Societatea Arheologică Greacă a excavat și a restaurat părți ale templului. În 1975, noul Comitet pentru Conservarea Templului lui Apollo Epikourios a lansat un program de conservare și restaurare a monumentului. Comitetul a fost reformat în 1982, iar Ministerul Culturii supraveghează sarcina dificilă de restaurare a monumentului de atunci. Un adăpost, care va fi înlăturat la sfârșitul lucrărilor, a fost ridicat în 1987 pentru a proteja templul împotriva condițiilor meteorologice extreme din regiune.

Sursa informatiei prezentate